Fragilitatea memoriei (Op-ed Simona Niculae)

Simona Niculae, sociolog, inițiator al Grupului de Inițiativă Civică Peninsula

Începând cu anul 2012, Peninsula sau centrul istoric al Constantei a fost un şantier care a tinut mai mult de doi ani. Cea mai vizibilă transformare a fost schimbarea asfaltului plin de gropi, peticit şi crăpat, cu pavajul pe care îl ştim acum. Am urmărit desfăşurarea de forţe şi aşa am văzut apărând, de sub acest strat, pavajul vechi, din granit cioplit manual, încă aproape intact. Pe toate străzile, cu excepţia Pieţei Ovidiu, chiar şi pe bulevardul Elisabeta sau în parcarea mare din faţa Tribunalului. Totul a fost decopertat, piatra a fost scoasă şi a dispărut. Mi s-a părut atunci o risipă colosală, iar acum îmi pare poate cea mai mare pierdere a Peninsulei din ultimii zeci de ani. Stăteam pe strada Titulescu răscolită de utilaje, mă uitam la bordurile masive dislocate şi la piatra cubică şi mă gândeam că nu o să mă mai întâlnesc cu urmele fizice ale muncii manuale minuţioase la o asemenea scală. Din când în când se viralizează pe internet câte un citat nostalgic al Cellei Serghi despre Constanţa şi strada Mării, pe care a copilărit la începutului secolului al- XX-lea. Dar foarte puţini ştiu că o parte din acea Constanţă era încă prezentă sub asfaltul spart până acum câţiva ani. Ne este de ajuns evocarea, putem continua doar cultivând nostalgia? Am fi avut altă experienţă a oraşului călcând pe vechiul pavaj?

În mijlocul perioadei de transformare, m-am mutat în Peninsulă. După câțiva ani de la încheierea lucrărilor, într-o seară, în parcarea din fața Hotelului Palace eram pe punctul de a trece pe lângă două pietre pe un loc de parcare. Deşi era plină de noroi, am văzut pe una dintre ele un fel de model sculptat. Era un capitel mic de marmură, sculptat cu frunze, care, apoi, la muzeu, s-a dovedit a fi un fragment al unei colonete din ceea ce bănuiesc istoricii că ar fi o biserică episcopală din secolul al VI-lea. Cuvintele istoricului au fost că, din când în când, mai iese la suprafaţă câte un fragment. Constanţa este un loc din care istoria tâşneşte la propriu, pe unde calci.

Într-o vizită la Cimitirul Central, ghidul pe care îl însoţeam mi-a povestit câte sesizări făcuse ca mormântul lui Petru Vulcan să fie curăţat de buruieni şi să nu fie uitat. Însă cine mai ştie cine a fost Petru Vulcan, m-am întrebat, iar traseul este foarte întortocheat, aproape imposibil de găsit de unul singur. Şi totuşi, cineva se gândea la memoria lui Petru Vulcan. În Cimitirul Eroilor mergeam prin diferitele sectoare, cel german, rusesc, turcesc, este chiar şi unul francez, din alt război. Doi măturători stau şi ne ascultă, apoi realizează: ”Dar, noi, romii, unde suntem?” O simplă întrebare este de ajuns să înţelegi că moştenirea culturală poate fi una a perpetuării excluderii până în ziua de azi.

Am realizat două sondaje de opinie despre planurile imobiliare ambiţioase cu rădăcini în epoca Mazăre care sunt în pregătire pe zona de coastă a orasului. Am scris ”taluz”, dar poate nu a fost termenul cel mai bun. Am întrebat oamenii ce părere au, ce ar trebui să fie acolo. Procentele seci nu spun poveştile care au început să curgă: ”dar este locul despre care avem atâtea amintiri”, ”nici nu îmi pot imagina că poate arata altfel”, ”ce lăsăm copiilor?”. Iată cum realizăm că o bucată de coastă verde poate fi o moştenire culturală.

Cofetăria Ghiocelul de la Lupoaică am descoperit-o într-o dimineaţă. Când am intrat, locul părea  o capsulă a timpului, mai precis a anilor ‘70-’80, chiar si coafura vânzătoarei, voluminoasă si cu bucle mari, o coafură tipică de nuntă din anii respectivi. Am luat o cafea la ibric şi am remarcat că la mese, tot la o cafea, erau doamne şi domni în vârstă îmbrăcaţi elegant care se întorseseră de la geamia mare. Acest loc modest era un loc de întâlnire al comunităţii. Cofetăria a dispărut, a apărut o frizerie, apoi restaurant. Unde se întâlnesc aceşti oameni acum? Poate într-o cafenea printre turişti, fără ca aceştia să îşi dea seama. Dar această discreţie mă face să mă întreb, oare ce ştim despre cei cărora le urăm Ramazan Bayram? Unii mai mult, alţii mai puţin, dar în spaţiul public nu răzbate mai mult de această urare şi câte un articol generalist.

Ar fi multe de adăugat, de exemplu, faptul că necunoscând istoriile personale ale locuitorilor care au venit în noile cartiere construite în socialism, nu cunoştem, de fapt, istoria oraşului. Cât de multe ştim despre aceste cartiere, din acest oraş care s-a dezvoltat spectaculos? Cât de multe ştim despre locuitorii care au venit din toate zonele ţării? Cât de mult cunoaştem cum era viaţa oraşului atunci, în afara a ceea ce vedem în fotografiile cu blocuri noi, moderniste?

Dintr-o expoziţie la Biblioteca Judeţeană am aflat istoria căii ferate construite de britanici, ce a legat Constanta de Cernavodă şi, astfel, Dunărea de Marea Neagră, aducând astfel oraşul în epoca modernă. Erau expuse fotografii cu rămăşiţe ale fostei căi ferate din 1860. Am identificat o clădire mică, o fostă haltă, ce se afla încă pe bulevardul Brătianu. La puțină vreme după aceea a fost demolată.

În toţi aceşti ani, de când am început să privesc mai atentă Constanţa, am constatat că pentru autorităţi poate fi foarte uşor să vorbească despre patrimoniu şi moştenire culturală.  Discursul va fi superficial, dar încărcat de mândrie, vor fi evocate Tomisul antic, Ovidiu, se va pune accent pe potenţialul turistic. Din partea experţilor, cel mai mult mă afectează când, vorbind de salvarea patrimoniului este menţionată comunitatea care “ar trebui să se implice mai mult”. Dar oamenilor obişnuiţi experienţa le arată, una după alta, clădiri dintr-o zonă protejată ce primesc autorizaţii de construire pentru ”consolidare pereți existenţi”, dar care ajung să fie demolate. Oricâte sesizări s-au făcut, nu a reuşit nimeni până acum, din câte ştiu, să oprească vreuna dintre aceste demolări. La sfârşit de săptămână instituţiile responsabile nu lucrează. Ţi se transmite că nu se poate face nimic şi eşti trimis de la o autoritate la alta. Într-o situaţie concretă, s-a întâmplat ca, în faţa pereţilor demolaţi ai unei clădiri protejate, o autoritate locală să declare că este în fapt o consolidare. Cetăţeanul aude mereu că avizele au fost în regulă, că nu sunt ingineri structurişti pentru clădiri vechi, că este prea scump să conservi, că nu merită, că ”proprietarul are tot dreptul, să fim  mulţumiţi că a investit, este normal să îşi dorească mai mult”.

Prin dispariţia fragmentelor care compun identitatea oraşului, va fi din ce în ce mai greu să ne definim. Iar ignoranţa şi lipsa interesului pentru ceea ce dăm mai departe lasă un gol pe care nu avem cu ce să îl umplem. Surogatul este o gardă pretoriană, care stă de pază în faţa unei statui oferite de statul italian. Dacă problema este “lipsa unui brand al oraşului”, este ales Ovidiu. Dacă opera lui Ovidiu este necunoscută publicului larg, poate că o casă construită special să îl evoce va ţine loc de înţelegerea lui. Sau poate este suficient să întorci oraşul cu faţa doar către turişti şi atunci amplasezi o roată pentru divertisment.

”Mai este speranţă?”ne vom întreba. ”Simplul act de a încerca să privești înainte pentru a discerne posibilitățile și a oferi avertismente este în sine un act de speranță.
” a spus scriitoarea Octavia Butler. Doar cu 3-4 ani în urmă aproape că nu existau grupuri de cetăţeni care să ia public atitudine, care să discute problemele punctuale ale cartierelor. Aproape că nu ar fi avut succes nici măcar o campanie de strâns gunoaie de pe plajă. Între timp, un grup de jurnalişti au salvat Palatul Regal din Mamaia, iar cetăţenii au pus frână construcțiilor de pe taluz, cel puţin deocamdată, într-un moment în care acesta nu era un subiect în conșţiinţa publică.

Scriitoarea Rebecca Solnit spune: ”Speranța se situează în premisa că nu știm ce se va întâmpla și că în vastitatea incertitudinii există loc pentru a acționa. Atunci când recunoști incertitudinea, recunoști că ai putea influența rezultatele – tu singur sau împreună cu alte câteva zeci sau milioane de persoane. Speranța este o îmbrățișare a necunoscutului și a incognoscibilului, o alternativă la certitudinea atât a optimiștilor, cât și a pesimiștilor. Optimiștii cred că totul va fi bine fără implicarea noastră; pesimiștii adoptă poziția opusă; ambii se scuză de a acționa. Este convingerea că ceea ce facem contează, chiar dacă modul și momentul în care ar putea avea impact nu sunt lucruri pe care le putem ști dinainte. De fapt, s-ar putea să nu știm nici după aceea, dar ele contează oricum, iar istoria este plină de oameni a căror influență a fost mai puternică după ce au plecat.”

Search