Aș spune că la Constanța avem trei tipuri de patrimoniu: un patrimoniu în pământ, de la greci, la romani și bizantini sau otomani, apoi un patrimoniu pe pământ, un Centru Vechi de poveste, o „peninsulă misterioasă”, cum o numea regretata Doina Păuleanu și, nu în ultimul rând, un patrimoniu invizibil.
Invizibil pentru că, deși el e acolo, și e foarte cunoscut, pare că mai mult încurcă decât ajută la consolidarea unei destinații culturale pentru Constanța. Au fost ani în care autoritățile locale s-au arătat nu doar indiferente, cât mai ales disprețuitoare față de o astfel de moștenire. Și dacă tot ne-am referit la această moștenire întinsă pe mii de ani, aș putea spune că patrimoniul din Peninsula Constanței are o epocă de aur în anii în care Dobrogea a devenit parte a României, o epocă de bronz în perioada comunistă, și o epocă de piatră în primele două decenii post-comuniste.
Oricine participă la o discuție despre moștenirea culturală a Constanței, nu trebuie să știe prea multe despre acest oraș pentru a înțelege rapid că zeii au fost darnici cu el, să audă că Dumnezeu a avut și el un plan cu oamenii locului sau că modernitatea nu a trecut fără să lase urme importante. De la mituri la realitate, totul are un aer de poveste. Dacă pentru poetul roman Ovidius Tomisul a fost locul trist și rece, pentru cetatea Tomisului, Ovidius a fost șansa de a intra în eternitate și în literatura universală. Tot ce produce Ovidius, și lumea despre el, devine cuvânt de patrimoniu.
Apoi, relegarea lui rămâne până astăzi învelită în mister – carmen et error –, viața dureroasă pe care o descrie, mormântul negăsit, toate acestea stau la baza unei moșteniri solide pentru un oraș istoric. Apoi, creștinismul nu ajunge neobservat în regiune, originile ducându-ne direct la apostolul Andrei, care ar fi fost trimis pe aceste meleaguri, lucru pe care, evident, istoricii nu se grăbesc să-l confirme. Până și numele orașului de astăzi nu putem spune exact de la ce provine, dar cert e că ne apropie mult de familia împăratului Constantin cel Mare. Iar trecerea la modernitate nu este mai puțin interesantă.
Imediat ce a devenit parte a României, Dobrogea și orașul Constanța au cunoscut investiții masive, vechiul Tomis devenind centrul regiunii dintre Dunăre și Mare. Astfel, odată cu dezvoltarea portului, autoritățile și cetățenii cu putere financiară au construit clădiri care astăzi reprezintă parte a patrimoniului de pe pământ, despre care aminteam mai sus. Primul tip de moștenire aș spune că este ceea ce a făcut din Constanța un oraș regal: Pavilionul din port sau Cuibul reginei, apoi Palatul regal din oraș și, nu în ultimul rând, Palatul Regal din Mamaia. Aceste edificii și poveștile din spatele lor, cu regi și regine, prinți și prințese, au pus orașul pe același nivel precum Sinaia în istoria regalității.
Apoi, dintre cele mai reprezentative clădiri cu destinație publică aș aminti Cazinoul, Hotelul Palace, fostul Hotel Carol, Hotelul Regina (Intim), Palatul Comunal, cărora li se adaugă edificiile religioase. Nu în ultimul rând, dacă azi auzim despre clădiri precum Casa cu Lei, Vila Suțu, Casa Alleon, Manicatide, Embiricos, Hrisicos etc. este pentru că acum mai bine de 100 de ani au fost cetățeni cu putere financiară, dar și cu un simț deosebit al esteticului. Și, poate, cea mai importantă moștenire este povestea oamenilor care au trăit sau au trecut prin aceste clădiri, poveste care contribuie enorm la valorificarea patrimoniului.
Pavilionul Reginei a fost locul unde Elisabeta venea și contempla marea, dar și martorul ultimei vizite în afara Rusiei a familiei țarului Nicolae al II-lea; pentru Regina Maria, marea a fost tot timpul o destinație aparte, Palatul Regal din Mamaia și cel de la Balcic sunt locurile unde regina și copiii ei își petreceau verile. Aici, la Mamaia, viitorul rege Mihai al României și viitorul prinț Filip al Marii Britanii se jucau și descopereau cât de „neagră” este marea. Și tot Palatul regal din Mamaia a fost subiectul unor vânzări controversate – prima dată în anii ’30, când statul român l-a cumpărat de la Elena a Greciei, soția regelui Carol al II-lea, pe un preț enorm pentru acele vremuri, iar apoi în anii 2000, când clădirea și terenul au fost vândute la prețuri scandalos de mici. Pe de altă parte, Ferdinand, pe când era principe moștenitor, înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, îi scria fratelui său cât era de impresionat după o vizită la cetatea Histria…
Cazinoul, de asemenea, a fost de la începuturile sale un loc al poveștilor: de la aventurieri care-și cheltuiau banii la jocuri de noroc, la episoade de spionaj precum cel mărturisit de Petre Comarnescu – alias Agentul Anton, aflat la Constanța într-o misiune de urmărire a ambasadorului american în iarna lui 1956. Tot Cazinoul dezvăluie din când în când câte ceva din misterul deținuților politic care l-au renovat în anii ’50 ai secolului trecut, mărturia cea mai spectaculoasă fiind biletul cu numele câtorva dintre aceștia, descoperit de curând în cadrul lucrărilor de renovare.
Din mansarda Hotelului D’Angleterre, Mihai Eminescu îi descria marea Veronicăi Micle. Apoi, romanele Cellei Serghi, atmosfera de pe străzile Peninsulei, cu armeni, greci, turci, tătari, bulgari, evrei, marea pictată în mii de culori de Ionel Mătăsăreanu, toate ar putea fi subiectul unui patrimoniu de invidiat. Nu în ultimul rând Portul, care a fost martorul atâtor plecări, unele celebre precum vizitele în Mediterana efectuate de regele Carol al II-lea, alături de Elena Lupescu, cu yachtul Luceafărul, sau regina Maria în drumul spre Istanbul și Orient, sau unele dramatice, precum tragedia navei Struma, atunci când David Stoliar avea să fie singurul supraviețuitor dintre cei 770 de emigranți evrei care încercau să scape de ororile Holocaustului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
O parte a clădirilor amintite mai sus au constituit ceea ce numeam patrimoniul invizibil. Pentru că a fost o perioadă după căderea comunismului în care aceste monumente au fost tratate ca și cum nu există. Cazinoul a stat în paragină ani de zile, fiind închis publicului. Palatul Regal din Mamaia a fost vândut ilegal. Mozaicul roman sau mormântul Hypogeu au ajuns și ele parte a acestui patrimoniu invizibil. Hoteluri, case private de patrimoniu, au fost menținute într-un regim incert, multe dintre ele distrugându-se. Sinagoga askenază este poate cel mai relevant exemplu în acest sens.
Și totuși… să fim optimști! Patrimoniul va fi salvat doar dacă autoritățile și oamenii care trec zilnic pe lângă el, dar și cei cu potențial financiar, conștientizează valoarea acestuia și acționează în consecință. Aș spune că sunt câteva exemple care demonstrează că societatea constănțeană, în ansamblul ei, are tot mai mult privirile îndreptate spre aceste valori culturale, iar renovarea Cazinoului va fi un moment de renaștere. În același timp, este de-a dreptul reconfortant și lăudabil că persoane private au ales să investească în astfel de clădiri, iar faptul că cetățeni străini au ales să investească în unele precum Casa Damadian sau fostul Hotel Bulevard și Casa Manicatide, cred că spune destule despre potențialul acestora. De asemenea, faptul că vila Suțu a fost cumpărată de un investitor român, de această dată, care urmează să o renoveze, la fel cum și Hotelul Intim va fi renovat și introdus în circuitul public, poate fi un model care să-i încurajeze și pe alții să se îndrepte spre Centrul Vechi, deși, știm, o astfel de investiție nu este chiar ieftină.
Pledoaria mea este foarte simplă: patrimoniul conservat ne ajută pe toți! Cum asta?
În primul rând, a conserva valorile construite de înaintași este o datorie și un mod de a ne cunoaște trecutul, este metoda prin care am putea înțelege de ce suntem ceea ce suntem. Dar poate asta nu contează pentru toți cititorii acestui articol. De aceea, cred că ar trebui să știm că patrimoniul este și o sursă foarte importantă de bani, că turismul cultural aduce mai multe venituri decât poate părea la prima vedere.
Spre exemplu, Castelul Bran a avut un profit de aproximativ 4 milioane de euro în 2019, anul precedent pandemiei. Castelul de la Balcic și grădinile pur și simplu au dat naștere unei noi stațiuni, după ce au fost introduse în circuitul turistic. Până la urmă, e destul de clar că și Constanța e vizitată în zona cu clădiri istorice, că blocuri la mare mai avem în alte cartiere. Și exemplele pot continua. Iar dacă nici asta nu e de ajuns pentru a ne convinge de importanța patrimoniului, nu-mi mai rămâne decât un argument lipsit de importanță: fericirea.
Conform raportului Heritage Counts 2014, publicat de organizații de profil britanice, vizitarea diverselor locuri și monumente istorice are un rol pozitiv în privința satisfacției și bunăstării vieții, comparabil sau mai puternic decât efectele pe care le oferă practicarea sportului, spre exemplu. Deci, aș spune că serotonina produsă de turismul cultural și de patrimoniul istoric este de cea mai bună calitate.
